Rase de Caini: Labrador Retriever

Conceput pentru vânătoare, Labradorul este azi o adevărată celebritate. Câine polivalent prin excelenţă, el ştie să fie un perfect câine de familie, câine sportiv sau neobosit câine utilitar. Cu efective care s-au multiplicat de 50 de ori faţă de anii 1970, şi care apoi s-au dublat în ultimii câţiva ani, Labradorul a reuşit el să-şi nu-şi piardă calităţile originare esenţiale? Oare cât de mult a fost el afectat de imensa popularitate de care se bucură? Şi această cotă a popularităţii lui va dura oare?

Acest fiu al lui Neptun şi al Dianei, calin, frumos, plin de personalitate, înotător pasionat, este un sportiv de performanţă, adică exact contrarul unui câine „de canapea”. Deşi prezent alături de şefi de stat, devenit un adevărat simbol al Republicii a V-a franceze, preferat de multe vedete din show-biz, nu trebuie să uităm ce este Labradorul cu adevărat, şi anume un excepţional câine de vânătoare. Au existat multe cazuri în care stăpânii, nepreveniţi de condiţiile de viaţă pe care trebuie să le ofere câinelui lor, au fost exasperaţi de mişcarea continuă a Labradorului prin casă şi şi-au abandonat câinele. Destul de multe au fost şi situaţiile când exemplare de Labrador au devenit agresive datorită lipsei totale de activitate şi de educaţie. Şi acestea sunt doar o parte dintre efectele nocive pe care popularitatea le poate induce.

Originile rasei – între legendă şi mister

Primul lucru pe care trebuie să-1 ştim despre rasă este că Retriever este un cuvânt de origine engleză, care înseamnă aportor, ceea ce indică „rezonul” pentru care Labrador Retrieverul a fost selecţionat. Ca rasă distinctă, Labradorul a apărut în Anglia, pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, selecţia pornind de la câini „importaţi” din zona peninsulei Labrador, ceea ce justifică denumirea rasei.. însă, pentru a încerca să descoperim originile vedetei noastre, trebuie să ne „deplasăm” în insula Terra-Nova.

în secolul al XV-lea, Giovani Cabota, navigator italian aflat în serviciul englezilor (şi botezat John Cabot de către aceştia), a explorat coastele peninsulei Labrador, descoperind astfel insula Terra-Nova (situată în nord-estui continentului american). Din motive lesne de înţeles, el a numit-o Insula Morunilor. Cu timpul, adică de prin secolul al XVIII-lea, Terra-Nova a început să atragă pescari din Franţa, Anglia, Ţara Bascilor, Portugalia, veniţi să exploateze bancurile de moruni. In munca lor, pescarii erau ajutaţi de nişte câini negri strămoşii actualului Labrador. Cu toate acestea, chiar dacă rasa a fost obţinută pornind de la câinii din insula Terra-Nova, este foarte greu de crezut că acei câini erau originari chiar de pe respectiva insulă. O altă problemă este că, mai mult ca sigur, marinarii şi pescarii de pe Terra-Nova nu s-au apucat să-şi aducă din Europa câini care să-i ajute, nu de alta dar, până atunci, era ceva total neobişnuit să vezi câini pe post de „pescar-adjunct”. Unde mai pui că în Europa secolului al XVIII-lea nici nu existau câini asemănători celor din Terra-Nova.

Iar dacă strămoşii Labradorilor nu veniseră din est, nu mai rămâne decât o posibilitate: sosiseră de undeva din vest, adică de pe coastele Amcricii. Este cea mai plauzibilă dintre ipoteze, dar nu ne lămureşte prea mult, căci rămâne încă imposibil de aflat de unde şi cum au ajuns ei în peninsula Labrador. Aşa că originile strămoşilor rasei rămân învăluite de un mister total, mister care a şi dat naştere unei legende, conform căreia Labradorul a fi rodul iubirii între un câine de pe insula Terra-Nova şi… o vidră.

Indiferent cum ar fi ajuns câinii până în neospitaliera Terra-Nova, cert este că acest „voiaj” a fost profitabil pentru ei. Datorită condiţiilor specifice de pe insulă, ci au căpătat o extraordinară rezistenţă, excepţionale aptitudini de înotători şi un foarte dezvoltat instinct de aportor. Aşa se face că au început să-şi „câştige existenţa” ajutând pescarii de pe insulă, fiind un adevărat spectacol să urmăreşti cum câinii se aruncau la prima comandă în apa îngheţată şi aduceau plasele de peşte la mal. Se povesteşte că erau atât de bine dresaţi, încât puteau să prindă şi peştii scăpaţi din plase.

Două tipuri principale de câine, amândouă negre, îndeplineau această misiune. Primul tip, numit uneori Terra-Nova de Saint-John un adevărat colos cu labe palmate, acoperit de un păr abundent – era mai frecvent folosit, atât pe chei cât şi pe uscat, pentru tracţiune dar şi ca paznic, câine ciobănesc, salvator de la înec, şi din el a fost obţinută actuala rasă Terra-Nova. Celălalt tip, de talie inferioară, cu par mai scurt, uneori denumit şi Câinele de Saint-John (Saint-John este capitala insulei), era regele incontestabil al ţărmurilor şi este aproape sigur că el a fost strămoşul direct al Labradorului.

„Valetul” câinilor de aret britanici

Cum câinii erau foarte utili în Terra-Nova, numărul lor a început să crească tot mai mult. Atât de mult încât guvernatorul insulei a hotărât că şeptelul canin trebuie redus şi, drept urmare, în 1815 a interzis oricărei familii să deţină mai mult de un câine. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care unii Câini de Saint-John au luat drumul Angliei şi foarte multe exemplare au însoţit marinarii englezi întorşi iarna acasă, după campaniile de pescuit. Astfel, celui care urma să devină Labrador Retrieverul i s-a deschis un nou drum. Se pare că primii câini veniţi din Terra-Nova au fost debarcaţi la Poole, principalul port englez în care ancorau corăbiile încărcate cu moruni. Exemplarele de Terra-Nova de Saint-John, fiind mai mari, cu o frumoasă blană lungă, au atras imediat atenţia chinofililor, în timp ce „verii” lor, Câinii de Saint-John, deşi erau înotători la fel de buni, nu aveau un aspect suficient de „comercial”. Din fericire, vânătorii englezi au remarcat formidabilele aptitudini ale acelor câini care, deşi arătau destul de neobişnuit, erau deosebit de rezistenţi la efort şi aportau cu mare pasiune. Şi nu vorbim despre nişte vânători oarecare, ci despre gentlemanii sportivi şi nobili, oameni cu averi considerabile, cu vaste domenii de vânătoare, dai” şi cu pasiune pentru creşterea câinilor. Ei au avut ideea judicioasă de a utiliza Câinii de Saint-John pentru a scotoci, a „ridica” şi aporta vânatul. Până atunci, pentru a nu-şi obosi magnificii lor câini de met, la aportarea vânatului (mai des din apă), vânătorii se ajutau de Spanieli, câini polivalenţi.

Labradorul nu ştia, desigur, nimic despre vânătoare, dar prezenta toate calităţile de bază pentru a deveni un excelent Retriever. Apoi, exemplarele aduse din Terra-Nova erau destul de eterogene în privinţa aspectului. Pentru a remedia eterogenitatea morfologică şi lipsa de „experienţă” la vânătoare a Câinilor de Saint-John, crescătorii englezi puteau alege între două soluţii: să încrucişeze acei câini cu exemplare din diferite rase de vânătoare sau să înceapă o selecţie riguroasă, fără aport de sânge străin. Rezultatul celor care au adoptat prima varianta a fost obţinerea primilor Retrieveri, adică Goldenul, Curly-Coatedul şi Flat-Coatedul. A doua metodă a dus la obţinerea Labradorului. Selecţia „oficială” a rasei a început prin 1822, tonul fiind dat de lordul Malmes (canisa Malmesbury’s), el fiind şi cel care a ales pentru noua rasă denumirea de Labrador. Curând i s-au alăturat şi alţi pionieri, printre ei nu-mărându-se ducele de Buccleuch, lordul Scott, conţii Klunsford şi Home. Acestora li se datorează apariţia Labradorului modern: masculul Buccleuch Avon, născut în 1885 (din părinţii Malmesbury’s Tramp şi Juno), este considerat strămoşul tuturor La-bradorilor englezi. Alegerea lor, şi anume selecţionarea rasei pure, aşa cum venise ea din Terra-Nova, s-a dovedit a fi cea mai inspirată. O anecdotă povesteşte că, în timpul unui voiaj în Terra-Nova, un amic al contelui de Klunsford, însărcinat de acesta să caute pe insulă câteva exemplare de valoare, a primit următorul sfat de la un crescător: „mergeţi în Anglia şi adresaţi-vă domnului Holland Hibert, căci dânsul are cei mai buni Labradori“. în realitate, domnul Holland Hibert nu era altcineva decât contele de Klunsford!

Rezultatele muncii de selecţie le-au răsplătit crescătorilor pe deplin eforturile: în primele concursuri organizate pentru RetrieveriLabradorul şi-a surclasat net adversarii. Pe teren, făcea adevărate minuni, lucrând în echipă şi rezervându-i-se un rol pe măsură: câinele de aret făcea cheta şi ridica vânatul, vânătorul trăgea cu arma, după care Retrieverul, rămas la picior, pleca la comandă şi aducea vânatul, timp în care pontatorul îşi putea relua cheta fără să se obosească prea tare. Aşa se întâmplă că Labradorul a fost o vreme considerat „valetul” Setterilor şi Pointerilor. deşi el era mai degrabă coechipierul lor, talentul lui deosebit conferindu-i o valoare de necontestat.

Comenteaza