Rase de Caini: Leonberger

Scurt Istoric

Este uriaş, puternic şi blănos, cu o coamă galben-ruginie – un veritabil molossoid, descendent al Dogului de Tibet. Chiar dacă seamănă cu un leu, numele rasei provine de la oraşul german Leonberg. Dincolo de disputele pe marginea originilor rasei, Leonbergerul este un câine admirat atât pentru fizicul impunător, cât şi pentru caracterul lui minunat: este un paznic eficient, plin de viaţă, blând şi afectuos. Oraşul Leonberg, din regiunea germană Bade-Wiirttenberg, a fost întemeiat cu peste şapte secole în urmă, iar emblema lui conţine imaginea unui leu. încă de la începuturile sale, oraşul era un important centru de comercialiyare a cainilor. Apoi, în a dona jumătate a secolului al XIX-lea a devenit celebru pentru o alta „marfă”, care atragea cumparatorii din toată Germania. cânii mari, impunători şi frumoşi, cu aspect leonin, numiţi Leonberger, în cinstea oraşului. Pe atunci, principalul crescător şi promotor al acestor câini era Heinrich Essig (1808-1889). Mai mult, acest personaj a pretins ca este chiar creatorul rasei. Aceasta calitate a fost recunoscuta oficial in timp de aproape un secol pana la sfarsitul anilor 1970. Heinrich Essig a ocupat mult timp functia de consilier municipal al micului oras Leonberg. In aceasta perioada, cainii mari erau la moda, asa ca Essig si-a infiintat o canisă foarte productiva. Dupa unii autori, el ar fi sugerat ca i-a venit ideea sa obtina un caine semanand cu un leu, in dorinta de a crea o rasa embematica pentru oraşul său. în acest scop, Essig susţinea că ar fi încrucişat un mascul de Saint Bernard cu o femelă de Terra Nova, albă cu pete negre (Landseer). Apoi, daca este să-1 credem, puii obţinuţi i-a împerecheat cu exemplare de Câine de Pirinei şi astfel, în 1876, au rezultat câini care arătau aşa cum şi-a dorit el. Chiar dacă Essig nu a adus nici o dovadă în sprijinul afirmaţiilor sale, povestea oferită de el a constituit, până nu demult, varianta oficială cu privire la originile rasei. în ultimele decenii ale secolului trecut, această pretinsă istorie a Leonbergerului a început să fie puternic contestată. Doctorul Maurice Luquet, în cartea sa consacrată rasei, pune în evidenţă existenţa unor importante neconcordanţe în „varianta Essig”. Apoi, în 1979, Letellier – în teza sa de doctorat asupra Leonbergerului, teză pe care a susţinut-o la Şcoala Naţională Veterinară de la Maison-Alfort – arată că este imposibil să se fixeze caracteristicile unei rase într-un număr de generaţii atât de mic, precum pretindea Essig. Mai mult, cercetările lui Letellier demonstrează că, din punct de vedere genetic, este exclus să se obţină coloritul Leonbergerului pornind de la Saint Bernard, Landseer şi Câine de Pirinei.

Actualmente, există specialişti care cred ca la originile Leonbergerului stau vechi câini ciobăneşti din Alpii Elveţieni, mai precis din zona Lowenberg (Muntele Leului). Se pare ca acest tip de câini molossoizi, mari şi puternici, având colorit roşcat şi aspect leonin, urmaşi ai Dogului de Tibet, existau de mai multe secole în Elveţia şi în sudul Germaniei. Ei ai fost semnalaţi, de exemplu, în Austria secolului al XVlII-lea, la curtea lui Metternich. Aşa că, pentru unii chinologi, printre care Gerhard Zerle, preşedintele Leonberger Clubului german, Essig nu a fost altceva decât un „comerciant de câini”, care Leonberg câini originari din Elveţia. Acum este aproape sigur că Essig nu a fost, nici pe departe, chinologul care părea a fi (vocile cele mai dure numindu-1 chiar impostor), dar trebuie să recunoaştem că a fost, totuşi, un comerciant genial. Şi-a făcut o publicitate deosebit de eficientă, a adus rasa în atenţia întregii lumi chinofile a momentului, câinii produşi de el având mare succes şi ajungând să fie exportaţi la preţuri astronomice pentru acea epocă. Printre marile personalităţi care şi-au arătat interesul faţă de câinii lui Essig se numără împărăteasa Elisabeta a Austriei (împărăteasa Sissi), Garibaldi, Cancelarul Bismarck şi Richard Wagner.

Incepând de prin 1890, adică după moartea lui Essig, Leonbergerul a devenit brusc obiectul a numeroase critici din partea chinologilor germani. Unii spuneau despre el că nu este altceva decât un „avatar” al Saint Bernardului şi că îşi datorează popularitatea în primul rând faptului că o epidemie de jigodie decimase efectivele crescătoriei de la mănăstirea Saint Bernard, tocmai într-o perioadă în care cererea de pui era foarte mare. Richard Strebel, cunoscut chinolog german, scria chiar, în 1905, că „Leonbergerul a fost o păcăleală, care a durat un timp (…)”. în ciuda detractorilor, un mic grup de entuziaşti s-a încăpăţânat să se ocupe de selecţia rasei şi, astfel, în 1895 a fost redactat primul Standard. în acelaşi an, a avut loc şi adunarea generală a Clubului Internaţional de Leonberger, cu sprijinul celebrului pictor animalier Albert Kull.

Primul război mondial a dat o lovitură aproape fatală rasei şi, doar datorită eforturilor câtorva crescători, selecţia Leonbergerului a fost reluată în 1922. Apoi, după cel de-al doilea război mondial, în special datorită lui Albert Kienzle, au mai putut fi repertorizate, în Germania, 321 de exemplare.

Doctorul M. Luquet, în cartea pe care a dedicat-o rasei, remarcă un fapt interesant: „Am fost mereu uimit de convingerea şi de vigoarea cu care mi se descriau şi cele mai mici gesturi sau amănunte din viaţa de zi cu zi a unui Leonberger. (…) Desigur, mulţi alţi câini sunt iubiţi şi admiraţi, chiar adoraţi de către stăpânii lor, dar, credeţi-mă, global discutând, stăpânii nici unei alte rase nu vorbesc despre câinii lor precum cei care au un Leonberger. Ai spune că stăpânii de Leonberger alcătuiesc un soi de confrerie.” Este clar că numai un câine absolut special ar fi putut crea o asemenea relaţie. Iată care este, conform Standardului, caracterul Leonbergerului: „îndeplinind rolul de câine de familie, Leonbergerul trebuie să fie un companion agreabil şi afectuos, care să-şi însoţească stăpânii oriunde, fără a pune probleme de comportament, şi care sa se distingă printr-o atitudine foarte tolerantă şi prietenoasă faţă de copii. Trebuie să fie calm, ascultător şi să se poată conta pe reacţiile şi pe docilitatea lui. Cerinţele impuse în ceea ce priveşte stabilitatea caracterului sunt, în mod special, următoarele: să aibă încredere în propriile forţe, să fie calm, reţinut şi ponderat (inclusiv atunci când se joacă), să fie dotat cu aptitudini de lucru şi capacitate de subordonare, să poată învăţa uşor, să aibă discernământ, iar comportamentul său să nu fie afectat de zgomotul sau de agitaţia din jur.” Aşadar, putem spune despre Leonberger că este un „uriaş bonom”, calm şi reţinut. Dar atenţie! Calmul lui nu înseamnă apatie, căci acest câine se poate transforma instantaneu într-un paznic feroce, atunci când este vorba să-i protejeze pe cei slabi care-i sunt lăsaţi în grijă, fie că aceştia sunt stăpânii, copiii – faţă de care manifestă o răbdare fără margini – ori animalele mai mici din ograda „lui”. In asemenea situaţii, atuurile sale sunt forţa, curajul şi aspectul care impune respect. Rareori veţi vedea un Leonberger dezlănţuit, dar, când o face, este înfricoşător.

Acest uriaş preferă să trăiască permanent alături de stăpâni şi este, poate, un pic prea dependent afectiv de prezenţa acestora. Chiar dacă are nevoie de exerciţii fizice, nu este un câine agitat, iar trecutul lui de câine ciobănesc îl îndeamnă ca, în majoritatea timpului, să se posteze într-un loc strategic din locuinţă, de unde să poată supraveghea cu discreţie activitatea familiei.

Chiar dacă aceste trăsături de caracter sunt native la un Leonberger, socializarea şi educaţia sunt determinante pentru formarea comportamentului şi caracterului său, precum în cazul oricărui alt câine. Lucru absolut normal pentru specia canină, Leonbergerul poate încerca, la un moment dat, să devină „şeful”, motiv pentru care, punând la socoteală şi extraordinara lui forţă fizică, stăpânul trebuie să se impună în relaţia cu puiul, încă de la cea mai fragedă vârstă. Deci, nici nu se pune problema sa lăsaţi tânărul Leonberger să-şi închipuie că poate ocupa locul dominant în familie: calmul, fermitatea şi consecvenţa în educaţie sunt elementele care vor determina câinele sa înţeleagă că stăpânul este cel care comandă. In fine, deoarece relaţia pe care o are cu stăpânul contează foarte mult pentru el, un Leonberger care este certat sau pedepsit prea des devine un câine trist. Faţă de celelalte animale, Leonbergerul nu este, în mod natural, agresiv şi nici nu trebuie încurajat sâ devină astfel. Cazurile de agresivitate faţă de câini, sau faţă de oameni, sunt exclusiv rezultatul lipsei de socializare şi al greşelilor de educaţie.

Comenteaza